marți, 16 ianuarie 2018

06 Balthasar Hubmaier, în Istoria Anabaptiștilor, de William R. Estep




La Editura „Cartea Creştină” din Oradea, a apărut cartea „Istoria Anabaptiștilor”, de William R. Estep. Este o carte care vine să facă dreptate Anabaptiștilor, să-i aducă la locul care îl merită în istorie.
Am cerut aprobare de la editură și mi s-a aprobat să public articolul despre Balthasar  Hubmaier,  le mulțumesc frumos.
Cartea se poate comanda  la acest link  http://ecc.ro/?product=istoria-anabaptistilor#.  Este ieftină și te vei îmbogăți citind-o, în domeniul Istoriei Creștinismului.
Redau mai jos capitolul în întregime:


”Adevărul este nemuritor

Fără îndoială, dr. Balthasar Hübmaier a fost una din cele mai strălucitoare stele de pe firmamentul anabaptist. Un teolog creativ, el a fost bine instruit în teologia scolastică și în patristică. Atât vorbirea sa elocventă, cât și pana sa prolifică au fost puse în slujba înaintării credinței, fapt ce l-a costat în cele din urmă viața. El a fost Simon Petru al primilor ucenici anabaptiști. Impetuos și deschis, el a devenit anabaptist la vârsta de patruzeci și cinci de ani. Compromisul și tăgăduirea i-au întinat mărturia de altfel frumoasă, dar pocăința l-a condus la o credință reînnoită și o moarte curajoasă. Moartea lui Hübmaier ne amintește de expresia lui caracteristică: „Adevărul este nemuritor”. Capitolul acesta – și într-o anumită măsură întreaga carte – este o justificare a acestei afirmații.
Puține lucruri se cunosc cu privire la nașterea lui Hübmaier. Se crede că s-a născut cam prin anii 1480-1481, într-o familie necunoscută de țărani.1 Orașul său natal era Friedberg, aflat la cinci mile (8 km – n. trad.) est față de Augsburg. El a frecventat școala latină din Augsburg. Cu mult mai în vârstă decât studentul universitar obișnuit din anul întâi, Hübmaier s-a înscris la Universitatea din Freiburg pe 1 mai 1503.2 Lipsa de fonduri suficiente pentru continuarea educației l-a obligat să se retragă de la universitate. Pentru scurt timp el a predat la o școală din Schaffhausen, până a devenit capabil din punct de vedere financiar să se întoarcă la studii.
După întoarcerea din Schaffhausen (1507), Hübmaier s-a avântat cu entuziasm în studiile universitare, obținând titlul academic de baccalaureus biblicus în 1 august 1511. Înainte de a dobândi acest titlu, protejatul dr.-lui John Eck își luase licența după doar un an la universitate, iar în toamna anului 1510 și-a urmat dascălul în funcția de rector al unei burse cunoscută ca Pfauenburse.
Hübmaier a obținut diploma de masterat înainte de a pleca din nou din Freiburg. După ce a primit acest titlu, studentul talentat a fost lăudat în termenii cei mai măgulitori cu putință de dascălul său, renumitul dr. John Eck:
Este extraordinar să vezi cu câtă prudență și pasiune și-a însușit el doctrinele filosofiei, cum sorbea cuvintele dascălului său și cu câtă râvnă nota cursurile – un cititor sârguincios, un ascultător neobosit și un repetitor priceput al altor ascultători. Astfel a obținut el titlul de Master cu cea mai înaltă distincție.3
Admirația dascălului pentru studentul său a fost egalată, dacă nu chiar întrecută, de admirația studentului pentru dascălul său. În versuri latinești Hübmaier a adus laude extravagante mentorului său, într-o manieră care trebuie să fi hrănit suficient, cel puțin pentru moment, orgoliul insațiabil al lui Eck.
Un teolog de excepție, expert în drept și filosofie, a semănat adesea sămânța cea bună printre oameni. Un logician profund, un maestru al formulării; orice ar preda un matematician sau un astronom, tot ce știe un orator, istoric sau poet – să fiu spânzurat dacă acest om nu cunoaște toate acestea!4
Atașamentul lui Hübmaier față de dascălul său a fost atât de profund încât, după ce Eck a plecat din Freiburg la Universitatea din Ingolstadt mai puțin de un an și jumătate mai târziu, el l-a urmat acolo. Puțin mai târziu, Balthasar a devenit dr. Balthasar Hübmaier, primindu-și doctoratul în teologie pe 29 septembrie 1512.
Hübmaier, ordinat deja ca preot, a fost desemnat predicator al universității și capelan al Bisericii Fecioarei, biserica universității. Ascensiunea lui în Biserica Romano-Catolică și în ierarhia universitară a fost extrem de rapidă. Trei ani mai târziu, în 1515, la Paște, el a devenit prorector al universității. Rectorul nominal era margraful Friedrich von Brandenburg. Așadar, noua poziție a lui Hübmaier implica de fapt toate îndatoririle și responsabilitățile administrative ale rectorului. Dar administrația lui Hübmaier, din cauza mai multor factori, a fost de scurtă durată. El n-a avut un succes deosebit ca administrator. În plus, faima lui de predicator crescuse până într-acolo, încât după mai puțin de un an, a primit o chemare de a deveni predicator principal la noua catedrală din Regensburg. Chemarea, odată primită, s-a dovedit irezistibilă. Astfel, Hübmaier a plecat din Ingolstadt la Regensburg pe 25 ianuarie 1516.
Regensburg era de departe cel mai proeminent oraș, iar catedrala lui – cea mai remarcabilă din regiune. La sosirea sa, noul predicator a găsit orașul prins într-o zgomotoasă campanie antisemită ce avea drept scop curățarea orașului de evrei. El a apărat imediat această cauză, evident fără nici o mustrare de conștiință. Hübmaier împărtășea în mod clar prejudecățile contemporanilor săi și probabil și standardele morale ale celorlalți clerici. O dată cu îndepărtarea evreilor, toate datoriile din registre aveau să fie șterse. Consilierii municipali s-au trezit liberi de datorii și în posesia clădirii unei sinagogi. Sub conducerea lui Hübmaier, sinagoga părăsită a fost transformată într-o capelă catolică dedicată „frumoasei Maria” (zur Schönen Maria).5
Capela renovată s-a bucurat de un succes imediat. Zilnic aveau loc minuni. Veștile traversau rapid provincia, iar orașul s-a umplut curând de pelerini creduli. Hübmaier a enumerat cincizeci și patru de minuni cu privire la care depunea mărturie că avuseseră loc de la inaugurarea capelei. Dar exista o problemă. Darurile aduse de pelerini la acest sanctuar au stârnit ostilitatea călugărilor locali, care au suferit de pe urma pierderii venitului și a prestigiului. Toate eforturile lui Hübmaier de a media între autoritățile orașului și călugării iritați din mănăstirea sărăcită au eșuat.
Invidia dominicanilor a jucat probabil un rol major în hotărârea lui Hübmaier de a pleca din Regensburg spre orașul mai izolat dar mai mic, Waldshut de pe Rin. Oricum, rațiunea dicta o mutare, iar Hübmaier a plecat din Regensburg împotriva voinței enoriașilor lui. Consilierii municipali, a căror recunoștință o merita pe bună dreptate, i-au dăruit patruzeci de guldeni, în semn de apreciere a eforturilor depuse pentru oraș și catedrală.
În 1521, aflat la Waldshut, el putea privi în urmă cu oarecare satisfacție la cei șapte ani pe care îi petrecuse la Ingolstadt și Regensburg. Ca fiu zelos al Bisericii Romane, el slujise bine universitatea și catedrala. Reușise să curățească orașul Regensburg de populația evreiască. Deși și-a atras mânia evreilor și a prietenilor acestora, el își câștigase mulți prieteni și a plecat foarte respectat.
În timpul primului an petrecut la Waldshut, Hübmaier a îndeplinit cu conștiinciozitate îndatoririle unui preot romano-catolic medieval obișnuit. În timpul furtunilor puternice el s-a postat la ușa bisericii cu anafura și a binecuvântat norii. La Paște și în alte ocazii, când anafura era dusă celor bolnavi, el s-a îngrijit ca totul să fie făcut cu multă pompă și ceremonie. De fapt, Waldshut nu văzuse nicicând înainte procesiuni atât de elaborate sau ritualuri atât de impresionante. Acest doctor reverend o venera pe Maria și pe toți sfinții și era la rândul său venerat de locuitorii orașului Waldshut.
Dar toate acestea aveau să se schimbe. Totuși, este posibil ca această schimbare să nu fi fost clară pentru nimeni cu excepția lui Hübmaier în 1522. Acesta a fost anul deciziei pentru el. Cu câtva timp înainte, probabil de la începutul perioadei petrecute la Waldshut, el începuse să studieze Scripturile acordând o atenție specială epistolelor pauline. În iunie 1522, a întreprins o călătorie la Basel, unde a făcut cunoștință cu Glarean – bătrânul dascăl al lui Grebel – și cu Erasmus. După ce a vizitat alte orașe elvețiene și a remarcat progresul pe care-l făcuse Reforma, s-a întors la Waldshut. El era mai absorbit ca niciodată de studiul Noului Testament, care a devenit tot mai mult cartea de căpătâi a teologiei lui.6
Mai târziu în 1522, a venit o nouă chemare de la Regensburg – mărturie a faptului că enoriașii nu uitaseră elocvența și zelul fostului lor preot. Dar de data aceasta, fie că știau sau nu, el nu mai era același dr. Hübmaier pe care îl cunoscuseră cu puțin timp înainte. Vechiul Hübmaier, clericul popular dar superficial de odinioară de la Regensburg, făcuse loc noului Hübmaier, predicatorul evanghelic de la Waldshut. El și-a reînceput slujirea cu un mesaj din Evanghelia după Luca și a anunțat o serie de mesaje din aceeași Evanghelie. Ar fi trebuit să fie limpede pentru ascultătorii săi că dr. Balthasar era dedicat acum Reformei și în mod personal lui Cristos. El era, cu adevărat, un „prizonier al Cuvântului lui Dumnezeu”.
Șocul a fost prea mare, schimbarea prea abruptă. Regensburg nu era pregătit pentru un asemenea mesaj. După aproximativ trei luni, Hübmaier s-a întors la Waldshut și la funcția de păstor din care nu se obosise să demisioneze când a plecat la Regensburg.
Înainte de 1 martie 1523, el îi contactase pe Zwingli și pe liderii Reformei elvețiene. El a participat la Dezbaterea de la Zürich din luna octombrie a aceluiași an. Aici a prezentat ca o convingere personală principiul supunerii față de Biblie caracteristic Reformei.
Dragi creștini devotați, aceasta este convingerea mea, pe care am învățat-o din Scripturi și anume, convingerea cu privire la icoane și mesă. Acolo unde învățătura mea este greșită vă rog pe voi toți, prin Isus Cristos, singurul nostru Mântuitor, vă rog și vă implor să-mi corectați judecata într-o manieră frățească și creștină, cu Scripturile. Eu pot greși, sunt om; dar nu pot fi eretic. Eu vreau (și doresc din inimă) să primesc corectarea și să mulțumesc de mii de ori celor care îmi faceți de cunoscut greșeala, căci vreau să urmez Cuvântul lui Dumnezeu de bunăvoie și să mă plec sub judecata lui cu toată supunerea, pentru ca voi și noi toți să fim cu adevărat ucenici ai lui Cristos și să-L urmăm pe El.7
După Dezbaterea de la Zürich, Hübmaier s-a întors la Waldshut pentru a lansa un program de reformă pentru întreaga regiune. Primul pas a fost să-i invite pe toți clericii districtului să participe la o dezbatere. Pentru dezbaterea propusă el a pregătit optsprezece articole (Schlussreden). Aceste articole erau în curs de tipărire prin aprilie sau mai 1524. Achtzehn Schlussreden a devenit prima lucrare publicată a lui Hübmaier. Articolele au fost probabil finalizate în luna martie, când amintirile de la Dezbaterea din octombrie de la Zürich îi erau încă proaspete în minte. Este evident din conținutul lor că Hübmaier își revizuise complet teologia scolastică caracteristică perioadei petrecute la Freiburg și Ingolstadt. Esența gândirii lui este reflectată în articolele care urmează:
1. Numai credința ne face sfinți (Frumm) înaintea lui Dumnezeu.
2. Această credință este recunoașterea îndurării lui Dumnezeu, pe care El ne-a arătat-o dăruindu-L pe singurul Său Fiu născut. Aceasta îi exclude pe toți creștinii falși, care n-au nimic mai mult decât o credință istorică în Dumnezeu.
3. O astfel de credință nu poate rămâne pasivă, ci trebuie să izbucnească (aussbrechen) în mulțumire înaintea lui Dumnezeu și în tot felul de fapte de dragoste frățească înaintea oamenilor. Astfel, toate actele religioase superficiale, precum lumânările, ramurile de palmier și apa sfințită vor fi respinse.
4. Doar acele lucrări sunt bune pe care Dumnezeu ni le-a poruncit, și doar acelea sunt rele pe care El le-a interzis. Astfel își pierd valoarea peștele, carnea, sutanele și tunsorile monastice.
5. Mesa nu este o jertfă, ci o evocare a morții lui Cristos. Prin urmare, ea nu este o ofrandă adusă pentru cei morți și nici pentru cei vii. Astfel cad la pământ mesele săptămânale, lunare și anuale pentru morți.
6. Ori de câte ori se ține un serviciu de comemorare, moartea Domnului ar trebui predicată în limba poporului. Astfel, sunt desființate toate mesele particulare.
8. După cum fiecare creștin crede pentru sine și este botezat, la fel fiecare individ ar trebui să vadă și să judece după Scripturi dacă i se asigură în mod corespunzător de către pastor hrana și băutura [Cina Domnului].
13.    Membrii bisericii au obligația de a-i sprijini cu hrană și îmbrăcăminte adecvate pe cei care-i învață cuvântul lui Dumnezeu curat, limpede și sincer. De aici sunt excluși cei ce au o slujbă la Curte, cei ce primesc rentă, încorporatorii, absenteiștii, cei ce poartă minciuni și cei ce bolborosesc vise.
16.    A promite castitate prin puterea omului nu este nimic altceva decât a promite să zbori peste mare fără aripi.8
De acum Hübmaier s-a implicat activ în implementarea principiilor prezentate în aceste articole. Toate tablourile și icoanele au fost îndepărtate din biserică până la sfârșitul anului. Convingerile lui au fost întărite prin acțiune. Decizia de a începe în mod serios reforma în Waldshut a fost urmată imediat de căsătoria lui. Elizabeth Hügline, fiica unui cetățean din Reichenau, a devenit mireasa lui Hübmaier. Ea s-a dovedit a fi o soție fidelă și curajoasă. Și toate aceste evenimente revoluționare au avut loc într-o perioadă de doi ani, după cum se arată într-una din scrisorile lui Hübmaier adresată unor prieteni apropiați din perioada petrecută la Regensburg.
În cursul ultimilor doi ani Cristos a intrat pentru prima dată în inima mea și a rămas să crească acolo. N-am îndrăznit niciodată să-L predic cu atâta curaj ca acum, prin harul lui Dumnezeu. Plâng înaintea lui Dumnezeu că am zăcut bolnav de boala aceasta atât de mult timp. Îl rog sincer să mă ierte; am zăcut fără să-mi dau seama, de aceea scriu aceasta. Mă întreb dacă predicatorii voștri vor spune acum că am o altă fire decât înainte, că mărturisesc și condamn orice doctrină și predicare, ca cea pe care v-am prezentat-o înainte vouă și altora, care nu este fundamentată pe cuvântul divin.9
Începând cu momentul Dezbaterii de la Zürich, Ferdinand I a ținut sub supraveghere localitatea Waldshut și activitățile predicatorului de acolo. Curând după aceea au fost trimiși la consiliu împuterniciți care căutau înlăturarea lui Hübmaier din funcția de pastor și expulzarea lui din oraș. Cererea trimișilor împuterniciți a fost respinsă tăios de către consiliul orașului, care îi era loial lui Hübmaier. În luna aprilie a anului următor a venit o scrisoare din partea guvernului austriac. Prin aceasta se cerea orașului să-l îndepărteze pe „numitul doctor și predicator din oraș, și să aleagă în locul lui un alt predicator potrivit și evlavios, care nu susține doctrinele condamnate ale lui Luther”. Episcopul de Konstantz s-a alăturat guvernului austriac în cererea de destituire a acestui „predicator eretic”.
Hübmaier a fost citat să compară în fața tribunalului episcopal, dar a refuzat spunând că: „Nu este de datoria lui să apară înaintea acelui ipocrit”.10 Presiunea a crescut, dar oamenii din Waldshut au rămas fermi pe poziții în sprijinul pastorului lor principal. Totuși, Hübmaier a decis să plece pentru a cruța orașul de pericolul unei intervenții armate. Pe 1 septembrie 1524 el și-a început viața de fugar, pregătindu-se să se refugieze la Schaffhausen.
Guvernul austriac l-a urmărit acolo. Cu toate că locuitorii din Schaffhausen au refuzat să-l predea pe acest „eretic” disprețuit, Hübmaier se afla într-o situație precară. În timpul petrecut acolo, plin de nesiguranță în ce privește viitorul și separat de preaiubita lui biserică și de orașul mult iubit, el a scris mai multe tratate. Unul din acestea, o broșură despre libertatea religioasă, era menit să-și ocupe locul între cele mai semnificative lucrări din toată literatura Reformei. Intitulată „Cu privire la eretici și la cei ce-i ard” (Von Ketzern und ihren Verbrennern), aceasta enunța în termeni expresivi și elocvenți conceptele privind libertatea și limitările puterii magistraților, pe care avea să le scoată în evidență întreaga mișcare anabaptistă.
La început, Hübmaier redefinește termenul „eretici” ca desemnându-i pe cei ce „subminează în mod înșelător Sfintele Scripturi”. În cel de-al doilea articol el devine și mai specific. „Sunt eretici și aceia care tăinuiesc Scripturile și le interpretează altfel decât cere Duhul Sfânt, cum sunt cei care proclamă peste tot soția ca o proprietate; stăpânirea drept păstorire; pietrele drept stâncă; Roma drept Biserica, și ne obligă să credem aceste palavre.” Hübmaier susține că „inchizitorii sunt cei mai mari eretici dintre toți, întrucât, contrar învățăturii și exemplului lui Cristos, ei îi condamnă pe eretici la ardere pe rug și smulg grâul împreună cu neghina înainte de vremea secerișului”.
Convingerea lui Hübmaier că credința nu poate fi impusă cu forța se bazează în primul rând pe înțelegerea Evangheliei. „De aceea”, scrie el, „a arde un eretic înseamnă în aparență a-L mărturisi pe Cristos. Tit 1. Dar în realitate înseamnă a-L tăgădui și a fi mai odios decât Ioiachim, împăratul lui Iuda. Ieremia 36.” Acest adevăr este repetat de mai multe ori în diferite articole. Articolul al treizecilea conține probabil cea mai completă afirmație. „Astfel, cea mai mare înșelăciune a oamenilor constă în râvna lor pentru Dumnezeu, prin care, fără un temei biblic, ei vor să câștige mântuirea sufletului, cinstea bisericii, dragostea de adevăr, o bună reputație, un bun obicei sau tradiție, ordine episcopale, și toate acestea pentru a cultiva rațiunea, care este o moștenire a luminii naturale. Prin urmare, acestea reprezintă săgeți letale atunci când nu sunt fundamentate pe Scripturi și astfel corectate.”
Întrucât credința nu este supusă forței coercitive, Hübmaier se grăbește să amintească cititorilor săi că aceasta nu înseamnă că creștinul nu are nici o obligație față de necredincioși. Dimpotrivă, el scrie: „Totuși, acest cuvânt nu ne aduce tihnă ci conflict, în sensul că, fără a renunța, luptăm cu adevărat, nu împotriva oamenilor ci împotriva învățăturilor lor nelegiuite”. Adevăratul eretic sau necredincios, se afirmă din nou și din nou, trebuie câștigat prin mijloace spirituale, adică prin folosirea atentă a Scripturii, prin răbdare, rugăciune și o mărturie credibilă. Nici măcar statul n-are nici un drept să folosească forța împotriva unui om din pricina diferențelor de ordin religios, nici măcar atunci când acesta este ateu. La acest punct gândirea lui Hübmaier este deopotrivă extrem de logică și de radicală. „Prin urmare, este bine și se cuvine ca autoritatea seculară să-i execute pe infractorii care fac rău fizic celor lipsiți de apărare, Romani 13. Dar nimeni nu poate face rău ateului (gotssfind) care nu dorește nimic pentru sine decât să se lepede de Evanghelie.”
Suveranitatea lui Dumnezeu este o temă care se repetă de-a lungul lucrării Von Ketzern. Convingerea profundă a lui Hübmaier este că numai Dumnezeu poate stabili diferența dintre grâu și neghină. Prin urmare, Dumnezeu n-a lăsat în mâinile omului dreptul de a arde un eretic, indiferent dacă el este cu adevărat eretic sau nu. El a stabilit limite precise jurisdicției autorităților seculare și a prescris în mod clar metodele de evanghelizare pentru creștini. Hübmaier își încheie tractatul său remarcabil cu articolul treizeci și șase. „Acum este limpede pentru toți, chiar și pentru orbi, că legea care cere arderea ereticilor este o invenție a diavolului.” Urmează apoi motto-ul lui caracteristic, care împodobește tot ce a publicat vreodată: Die warhait ist untödlich (Adevărul este nemuritor).11
Din Schaffhausen, Hübmaier, „musca din Friedberg”, a lansat o provocare vechiului său prieten și dascăl, dr. John Eck, „elefantul din Ingolstadt”. Pentru dezbatere el a propus douăzeci și șase de articole cu privire la credința evanghelică, pe care le redactase pe când se afla la Schaffhausen. Atitudinea lui din acel moment reflecta orice în afară de admirație față de fostul său dascăl. Faptul că de curând ajunsese să-L cunoască pe Cristos l-a ajutat pe Hübmaier să vadă adevărata față a prietenului său de odinioară, apărătorul pompos și limbut al ortodoxiei catolice.
În octombrie Hübmaier revenea în Waldshut, salutat de locuitorii acestui oraș ca un erou sau un împărat întors acasă. Primirea s-a încheiat în piață cu o petrecere în cinstea lui. El a redevenit predicatorul și pastorul principal, iar salariul său a fost stabilit la două sute de guldeni pe an. Imediat el s-a implicat în pregătirile, deja în desfășurare la acea dată, pentru apărarea orașului împotriva invaziei guvernului austriac. Prezența a numeroși țărani în împrejurimi dădea orașului un sentiment de siguranță. Totuși, nu prea există dovezi că relația lui Hübmaier cu acești țărani ar fi fost mai mult decât una de preocupare plină de înțelegere față de doleanțele lor. Principala sa preocupare era Evanghelia; aspectul controversat în raportul lui cu Austria îl constituia problema libertății – libertatea de a predica și de a evangheliza. Programul de reformă și rezistența armată propusă față de Ferdinand și forțele lui au atras sprijin moral în Zürich și Schaffhausen, dar nimic mai mult. Puține cantoane își puteau permite să riște un război cu forțele lui Ferdinand.
În timp ce partida lui Conrad Grebel era în plin proces de cristalizare a convingerilor, Hübmaier se mișca în aceeași direcție. Principiile prezentate în cele Optsprezece Articole ale lui și mai ales în lucrarea „Cu privire la eretici și la cei ce-i ard” indică faptul că el se îndrepta rapid în direcția mișcării anabaptiste.12 Cât de mult progresase atitudinea lui Hübmaier față de botez este revelat într-o scrisoare a sa către Oecolampadius din 16 ianuarie 1525: „Semnificația acestui semn și simbol [botezul], jurământul de credință până la moarte, în speranța învierii la viața ce va să vină, este să fie considerat mai mult decât un semn. Această semnificație nu are nimic de a face cu nou-născuții, prin urmare botezul copiilor mici n-are bază în realitate”.13
Hübmaier a mărturisit că el boteza în continuare copii mici, la insistența părinților, dar despre predicarea lui el scria: „În ce privește cuvântul, însă, n-am cedat în fața lor câtuși de puțin. Am scris douăzeci și două de teze cu șaizeci și patru de remarci, pe care le veți vedea în curând”. În jurul datei de 2 februarie el a publicat un tractat numit „Apelul deschis al lui Balthazar din Friedberg adresat tuturor credincioșilor creștini”. În acest tractat era și mai categoric cu privire la respingerea botezului copiilor mici. După ce a lansat provocarea de a se dovedi pe baza Scripturilor că micuții ar trebui botezați, el a arătat ce era pregătit să facă: „Balthazar din Friedberg se angajează, pe de altă parte, să demonstreze că botezul copiilor mici este o lucrare fără nici o bază în cuvântul divin și că el va face aceasta în limba germană, folosind texte biblice clare, simple și explicite legate de botez, fără vreo adăugire”.14
Două luni mai târziu, în aprilie 1525, Wilhelm Reublin, care fusese expulzat din Zürich, a căutat să se refugieze în Waldshut. Aici el l-a botezat pe Hübmaier și încă vreo șaizeci. În duminica Paștelor, Hübmaier a botezat el însuși peste trei sute de oameni cu apă dintr-o găleată. În lunea de după Paște s-a ținut Cina Domnului într-o manieră apostolică simplă. În zilele care au urmat mulți alții au fost botezați, iar spălarea picioarelor a fost inițiată de acești proaspăt botezați.15 În orice mod posibil Hübmaier căuta să reproducă tiparul a ceea ce el considera a fi credința și practica nou-testamentală.
În 28 mai a văzut lumina tiparului broșura lui Zwingli intitulată „Despre botez, anabaptism și botezul copiilor mici”. Această broșură constituia un atac la adresa concepției anabaptiste despre botezul credinciosului. Răspunsul lui Hübmaier a fost devastator și a apărut în luna iulie sub titlul: The Christian Baptism of Believers. În această carte Hübmaier a a făcut dovada tuturor calităților lui. Loserth scrie: „Vom christlichen Tauf der Glaubigen ... este pe bună dreptate privită drept prezentarea clasică a învățăturii lui despre botez și una din cele mai bune pledoarii scrise vreodată în favoarea botezului adulților”.16
Fragmente din această lucrare revelează ceva din stilul, logica și uzul Scripturilor ce caracterizează prezentarea făcută de Hübmaier concepției anabaptiste despre botez.
Orice creștin evlavios poate vedea și înțelege că cel ce vrea să se purifice cu apă trebuie mai întâi să aibă o bună înțelegere a Cuvântului lui Dumnezeu și o bună conștiință înaintea lui Dumnezeu; adică, el trebuie să fie convins că are un Dumnezeu bun și plin de har, prin mijlocirea lui Cristos...
Prin urmare, nu botezul în apă curăță sufletul, ci „da”-ul unei conștiințe bune înaintea lui Dumnezeu, dat în lăuntru prin credință.
De aceea, botezul în apă este numit un botez in Remissionem Peccatorum (Fapte, al doilea capitol), adică, pentru iertarea păcatelor. Nu înseamnă că prin acesta sunt iertate păcatele, ci în virtutea acelui „da” lăuntric al inimii, pe care omul îl confirmă în afară supunându-se botezului în apă, afirmând că el crede și este sigur în inima lui că păcatele îi sunt iertate prin Isus Cristos.17
Așa cum afirmă numeroasele sale referiri la acest subiect, Hübmaier neagă că botezul este necesar pentru mântuire. El insistă, însă, că acesta este esențial pentru viața bisericii.
Acolo unde nu există botezul în apă nu există nici Biserică, nici frate, nici soră, nici disciplină frățească, nici excludere sau restaurare. Vorbesc aici despre Biserica vizibilă, așa cum a spus Cristos (Matei 18). Căci trebuie să existe un semn exterior al mărturiei, prin care frații și surorile să se poată cunoaște unii pe alții, deși credința este doar în inimă. Primind botezul, candidatul mărturisește public că ... el s-a supus fraților și surorilor lui ... adică Bisericii.18
Pentru Hübmaier botezul nu era esențial doar pentru viața bisericii, ci și pentru ucenicia creștină. Din punctul său de vedere, botezul era semnul unei ucenicii consacrate. El simbolizează atașamentul omului față de Cristos și supunerea lui față de ceilalți credincioși din biserică.
Pe de altă parte, el denunță botezul copiilor mici ca un semn fără noimă. Cei ce practică botezul copiilor mici „ne privează de adevăratul botez și ne arată semnul unui han în care nu este vin”. La acuzația „că nu există nicăieri în Scripturi un cuvânt clar în sensul că cineva nu trebuie să-și boteze copilașii”, Hübmaier a răspuns cu ostilitate:
Este suficient de clar pentru cel ce are ochi să vadă, deși nu este exprimat literal în aceste cuvinte: „nu botezați copilașii”. Poate atunci cineva să-i boteze? La aceasta eu răspund: „dacă așa stau lucrurile, îmi pot boteza câinele sau măgarul, sau pot să tai împrejur fete ... pot face idoli din Sf. Pavel și Sf. Petru, pot aduce copilași la Cina Domnului, pot binecuvânta ramurile de palmieri, legumele, sarea, pământul și apa, să vând mesa pentru o jertfă. Căci nicăieri nu se spune în mod explicit că nu trebuie să facem aceste lucruri.19
Hübmaier folosește astfel logica, umorul, Scripturile și Părinții Bisericii pentru a arăta că botezul copiilor mici este nenecesar, inutil și o urâciune înaintea lui Dumnezeu. El afirmă că botezul copiilor mici nu este de origine nou-testamentală. Ciprian, Augustin și arhivele de la Vatican sunt citate ca dovezi în sprijinul poziției lui.
În capitolul intitulat „Rânduiala evlaviei creștine”, Hübmaier sugerează că botezul trebuie să fie precedat de auzirea cuvântului, pocăință, credință și mărturisire. „Apoi el [convertitul] trebuie botezat în apă, declarându-și astfel public credința și scopul.20 Botezul este urmat de o viață de trăire a credinței și mărturisire publică. Viața creștinului este o viață de recunoștință. Această recunoștință își găsește o exprimare simbolică în Cina Domnului. Botezul nu era pentru Hübmaier o parte a procesului mântuitor, ci un act prin care noul ucenic își mărturisea loialitatea față de Isus Cristos.
Botezul în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt are loc atunci când un om își mărturisește întâi păcatele și se recunoaște vinovat; apoi, crede în iertarea păcatelor lui prin Isus Cristos și începe să trăiască potrivit voii lui Cristos, prin harul și tăria date lui de Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Apoi, el declară aceasta în mod public, în fața oamenilor, prin botezul exterior în apă. El este atunci cu adevărat botezat, chiar dacă botezătorul n-a rostit aceste cuvinte asupra lui.21
Evident, cartea lui Hübmaier despre botez a avut o largă circulație printre anabaptiști. Efectul ei printre neanabaptiști trebuie să fi fost foarte alarmant, deoarece Zwingli s-a grăbit să publice – înainte de 5 noiembrie replica sa, intitulată: „Un răspuns amplu și adevărat dat cărții de proporții reduse despre botez a dr.-lui Balthasar”. Stilul lui Zwingli este caustic și amar. El adaugă foarte puțin la argumentele sale anterioare. Ideea principală este că anabaptiștii sunt schismatici și ar distruge în cele din urmă ordinea existentă în Elveția dacă ar fi lăsați să-și continue activitatea netulburați.22
Această controversă dintre Zwingli și Hübmaier s-a încheiat o dată cu răspunsul lui Hübmaier: „Un dialog între Balthasar Hübmaier din Friedberg și maestrul Ulrich Zwingli, din Zürich, despre botezul copiilor mici”. Deși scris imediat, răspunsul n-a fost publicat până anul următor, după ce Hübmaier plecase la Nikolsburg. Aceasta a fost ultima lucrare pe care a scris-o Hübmaier la Waldshut.
După ce i-a înfrânt pe țărani, la insistențele lui Ferdinand guvernul austriac și-a îndreptat atenția spre Waldshut. Hübmaier știa că resursele limitate ale orașului izolat Waldshut nu se puteau compara cu forțele impresionante ale lui Ferdinand, așa că a fugit. A urmat – în 5 decembrie – o despărțire emoționantă, prin care și-a luat rămas bun de la locuitorii din Waldshut, iar în ziua următoare soldații austrieci intrau în oraș. Hübmaier n-a avut timp să-și pună la punct un plan organizat de fugă. Potrivit mărturiei lui, el ar fi vrut să plece la Basel sau Strassburg, dar prezența trupelor austriece nu i-a îngăduit aceasta. Întrucât despre Schaffhausen și Konstantz nici nu putea fi vorba atunci, Hübmaier, care era bolnav și grozav de deprimat, s-a îndreptat spre Zürich.
Prezența lui în oraș a fost curând descoperită și, din ordinul consiliului orașului, atât el cât și soția lui au fost arestați și închiși. Potrivit spuselor lui Zwingli, Hübmaier a fost arestat pentru a fi împiedicat să instige la insurecție. Bullinger a recunoscut că adevăratul motiv era faptul că Hübmaier era foarte bine văzut de anabaptiști. Întrucât Zwingli se simțea deja încolțit de Wiedertäufer-ii  locali, acțiunea nu era, în acest caz, surprinzătoare. Pe când se afla în închisoare, Hübmaier și-a înnoit cererea de a se organiza o dezbatere, cerere ce i-a fost aprobată. Aceasta a dus la un rezultat cu totul neașteptat.
Însă, această întrunire n-a urmat modelul dezbaterilor anterioare de la Zürich. La această discuție au fost prezenți Zwingli, Leo Jud, Oswald Myconius, Komtur Schmid, Sebastian Hofmeister, patru membri ai consiliului orașului și un profesor de școală din Zürich, pe nume George Binder. Zwingli, Myconius, Jud și Hofmeister au fost menționați în cererea lui Hübmaier (10 iulie) de a se organiza o dezbatere pe tema botezului. Binder, reflectând fără îndoială adevăratele sentimente ale lui Zwingli și încercând să-și impresioneze mentorul prin loialitatea lui, a adoptat o poziție agresivă, numindu-l pe Hübmaier, printre altele, Filzhut (nenorocit) și broască swabiană. Hübmaier n-a răspuns cu aceeași monedă, ci a început prin a-l cita pe Zwingli, precizând locul și data când acesta a afirmat că pruncii n-ar trebui botezați până când pot fi instruiți în credință. Zwingli a pretins că fusese greșit înțeles. Hübmaier a fost uluit. În final el a fost de acord să se lepede, dar înainte de a formula declarația finală a cerut privilegiul de a vorbi cu Jud, Myconius și Hofmeister în particular. El știa bine că la început și ei puseseră sub semnul întrebării validitatea biblică a botezului copiilor mici. De fapt, conform spuselor lui Hoschek, Hofmeister își exprimase în mod deschis această îndoială înaintea consiliului orașului Schaffhausen. După conferință, Hübmaier a fost de acord să-și scrie declarația de lepădare, pe care a citit-o înaintea Micului Consiliu și înaintea Consiliului celor Două sute în ziua următoare. I s-a cerut apoi să o citească înaintea adunării din Fraumünster după predica lui Zwingli de vineri, 29 decembrie și mai târziu la Grüningen.
Odată urcat la amvonul din Fraumünster, Hübmaier, în loc să se lepede, a început: „O ce durere și ce chinuri am suferit noaptea aceasta din pricina afirmațiilor pe care eu însumi le-am făcut. Așa că spun aici și acum: nu pot și nu vreau să mă lepăd”.23 Și a continuat să apere botezul credinciosului. Zwingli a urcat la celălalt amvon și a liniștit mulțimea. Lui Hübmaier i s-a amintit lepădarea anterioară și a fost acuzat că este posedat de diavolul, acesta fiind, desigur, motivul comportamentului său din acel moment.24 Refuzând să bată în retragere, el a fost prins și aruncat în închisoarea din Wellenberg, cunoscută sub numele de „Wasserturm”, întrucât se afla în râul Limmat, la mică depărtare de Fraumünster.
În timpul acestei întemnițări Hübmaier a scris Douăsprezece articole ale credinței creștine, lucrare care nu a fost tipărită decât după un an, la Nikolsburg. Plină de implicații teologice care vor fi analizate mai târziu, ea se încheie cu aceste cuvinte profetice pline de patetism:
O, Dumnezeule sfânt, o Dumnezeule măreț, o Dumnezeule veșnic, aceasta este credința mea, pe care o mărturisesc cu inima și cu gura și cu privire la care am depus mărturie înaintea bisericii prin botezul în apă. Te rog, păstrează-mă cu credincioșie și îndurare în ea până la sfârșit. Și chiar dacă aș fi îndepărtat de ea prin teama și groaza umană, prin tiranie, lovituri, sabie, foc sau apă, eu totuși strig către Tine, o, Tatăl meu îndurător: Ridică-mă din nou prin harul Sfântului Tău Duh, și nu mă lăsa să plec în moarte fără această credință. Aceasta Te rog din adâncul inimii, prin Isus Cristos, Fiul Tău preaiubit, Domnul și Mântuitorul nostru. Căci în Tine nădăjduiesc, o, Tată; nu lăsa să fiu dat de rușine în veșnicie. Amin.25
O dată cu această a doua întemnițare din Zürich, Hübmaier a fost supus torturii. În timp ce era întins pe roată, el a rostit lepădarea cerută și după aceea a formulat-o în scris, după cum ceruse Zwingli. Deși mult mai puțin păgubitoare decât ar fi putut fi, lepădarea l-a mulțumit pe Zwingli și a dovedit slăbiciunea lui Hübmaier. Ulterior, ea a provocat o pocăință și o mărturisire profundă din partea lui Hübmaier. În această mărturisire, care a primit titlul Short Apology, nota de mândrie și aroganță ce caracteriza uneori lucrările lui de mai înainte, a dispărut. În locul ei, găsim aici durerea sufletului lui Hübmaier în fața slăbiciunii trupului.
Eu pot greși – sunt om – dar nu pot fi eretic, deoarece mă rog mereu să primesc învățătură din cuvântul lui Dumnezeu. Dar nimeni n-a venit vreodată la mine să-mi arate un singur cuvânt, cu excepția unuia și a adepților lui – împotriva predicării lui anterioare, prin cuvânt rostit sau tipărit, al cărui nume îl omit de dragul cuvântului lui Dumnezeu – care, împotriva justiției și apelului general, în numele propriului guvern, al confederației și de asemenea al împăratului, au încercat să mă învețe prin arestare, întemnițare, suferințe și călău ce înseamnă credința. Dar credința este o lucrare a lui Dumnezeu și nu a turnului pentru eretici, în care nu poți vedea nici soarele, nici luna și nu trăiești decât cu pâine și apă.... O, Dumnezeule, iartă-mi slăbiciunea. Este spre binele meu (cum spune David) că m-ai smerit.26
Asemenea lui Grebel, Blaurock și Sattler înaintea lui, plin de dezamăgire, Hübmaier a lăsat în urmă Zürich-ul și amintirile lui. Căci omul care nu reușise să-l înfrângă în dezbatere a recurs la tacticile de bază ale unui inchizitor. Discreditat în fața discipolilor lui Zwingli și dezonorat în fața anabaptiștilor, Hübmaier a plecat pe furiș din oraș. Discreția ce a caracterizat plecarea sa din Zürich învăluie în mister și călătoria lui la Nikolsburg.
Nikolsburg, aflat sub jurisdicția nobililor moravieni, era unul din cele mai tolerante orașe din Europa anului 1526. Influența lui Hus se simțea încă în acea zonă. Evanghelicii moravieni l-au primit bucuroși pe Hübmaier și i-au ascultat cu interes mesajul. Curând mai mulți oameni s-au convertit. Printre ei s-au numărat baronii de Lichtenstein, Leonhard și John, care au fost botezați public după mărturisirea credinței lor.27 Hübmaier și anabaptiștii intraseră într-una din cele mai prospere perioade din istoria lor.
S-a estimat cu moderație că cel puțin șase mii de oameni au fost botezați în scurt răstimp de numai un an de slujire incredibilă a lui Hübmaier la Nikolsburg. Pe lângă lucrarea de predicare și învățare, Hübmaier era adânc implicat în scriere. Froschauer (Simprecht Sorg), un tipograf din Zürich care fusese forțat să fugă din oraș datorită concepțiilor lui anabaptiste, a devenit editorul numeroaselor tractate ale lui Hübmaier. Nu mai puțin de șaptesprezece broșuri de-ale lui poartă numele tipografiei din Nikolsburg în perioada 1526-1527.28
Scrierile de la Nikolsburg, pe lângă lucrările deja publicate de Hübmaier, oferă mai multe reflecții profunde ale acestui „om de litere”. Puțini din contemporanii săi l-au întrecut în elocvență, stil și umor. După începutul lucrării lui de reformator în 1522, volumul total al lucrărilor lui este uimitor, iar ceea ce revelează ele este chiar mai mult de atât. Hübmaier a fost un erudit creștin a cărui cunoaștere a Scripturilor în limbile latină și germană n-a fost întrecută de nici unul din contemporanii lui, și a fost cel mai capabil teolog dintre primii anabaptiști. Ca spirit creștin, el ar fi fost remarcabil în orice epocă și a fost unic în epoca în care a trăit.
Deși Hübmaier datora unele din principiile sale de bază lui Luther și lui Zwingli, el i-a depășit în anumite privințe. Luther s-a făcut vinovat de numeroase inconsecvențe, de folosirea absurdă a Scripturii pentru a sprijini botezul copiilor mici, de interpretări greșite la adresa lor și de critici aspre cu care nu era de acord. Prin toate acestea, el s-a dovedit a fi inferior lui Hübmaier. Limba și penița lui indecentă au sporit această impresie. Dar nici Luther și nici Zwingli n-au egalat spiritul de dragoste creștină al lui Hübmaier. Această calitate superlativă l-a făcut deosebit de obiectiv în raport cu poziția dușmanilor lui.
Hübmaier a dat întotdeauna dovadă de disponibilitate de a accepta noi perspective asupra adevărului, chiar și din partea celor ce aveau să-l ardă. Deși era un iubitor al dezbaterilor academice și se lăsa prins adesea în vâltoarea unui subiect controversat, el n-a devenit niciodată caustic. A refuzat cu consecvență să se angajeze în insinuări de natură personală. El nu l-a pomenit pe nume pe Zwingli în nici unul din tractatele scrise împotriva poziției acestuia, decât după ce fusese închis și torturat din dispoziția lui. Chiar și atunci, în broșura lui polemică despre botezul copiilor mici, Hübmaier nu face altceva decât să menționeze metodele folosite de Zwingli împotriva lui și împotriva altor anabaptiști.29
Deschiderea și devotamentul față de adevăr, oriunde s-ar găsi acesta, ne ajută să explicăm comportamentul lui Hübmaier în Zürich și mai târziu în Viena. Hübmaier n-a trecut niciodată dincolo de poziția aceasta: „Eu pot greși – sunt om – dar eretic nu pot fi, deoarece mă rog constant să primesc învățătură din Cuvântul lui Dumnezeu”.
Apelul la Cuvântul lui Dumnezeu era metoda pe care o folosea Hübmaier când se confrunta cu dificultățile ce amenințau părtășia anabaptistă. Hans Hut, un discipol de altă dată al lui Thomas Müntzer, fusese botezat de Hans Denck în 1526. La puțin timp după aceea el a sosit la Nikolsburg. El susținea încă idei mileniste și insista asupra folosirii săbiei de către cei credincioși „împotriva celor necredincioși, în pregătirea împărăției lui Dumnezeu”.30
Nu după mult timp Hut și-a găsit adepți printre refugiații din Nikolsburg. Jacob Wiedemann, un predicator anabaptist care susținea că împărtășirea bunurilor ar trebui să fie un principiu fundamental printre creștinii nou-testamentali, și-a unit forțele cu Hut. Numitorul lor comun era opoziția față de Hübmaier. Wiedemann și grupul lui susțineau o formă extremă de nonviolență, chiar până la punctul de a refuza să plătească impozitele. Cu toate acestea este limpede că au reușit „fără prea mari dificultăți să altoiască doctrina lui Hut despre folosirea săbiei ca dreptul exclusiv al sfinților, pe principiul lor anterior al nonviolenței”.31
Hübmaier a adoptat o poziție pozitivă împotriva inconsecvențelor lui Hut și a convingerilor lui Wiedemann. El a susținut legitimitatea statului, afirmând că doar statul are dreptul de a purta sabia și că doar biserica are autoritate în chestiunile de natură spirituală. Astfel, respingând principiile anarhice ale lui Hut, el s-a îndepărtat de principiul nonviolenței susținut de anabaptiștii de mai înainte, dar într-o măsură mult mai mică decât se depărtase Hut.
Când a atacat comunismul lui Wiedemann, el a adoptat poziția lui Felix Manz și a Fraților Elvețieni. A respins împărtășirea bunurilor, dar a susținut principiul că frații ar trebui să împartă ceea ce au cu cei aflați în nevoie.32
Poziția lui Hübmaier privind magistratura nu a fost niciodată acceptată de vreun grup considerabil de anabaptiști. Wiedemann și grupul lui au devenit cunoscuți ca oamenii „bastonului” (Stäbler), deoarece ei continuau să susțină nonviolența precum și împărtășirea bunurilor. Prin urmare, lucrarea lui Hübmaier la Nikolsburg, oricât de rodnică ar putea părea, n-a fost în întregime plăcută și luminoasă. Totuși, controversa a prilejuit scrierea ultimei și uneia din cele mai importante lucrări redactate în timpul șederii lui la Nikolsburg. Aceasta a fost intitulată On the Sword (Vom Schwert).32a
Broșurile și cărțile lui Hübmaier se bucurau deja de o largă circulație cu mult dincolo de granițele Moraviei. Ferdinand I, vechiul dușman al lui Hübmaier, n-a încercat să-și ascundă tulburarea pricinuită de înmulțirea rapidă a anabaptiștilor în teritoriile lui. Moravia ajunsese sub jurisdicția lui ca parte a teritoriilor succesorale ale Austriei, după moartea regelui Ludovic al Ungariei. De îndată ce treburile statului aveau să-i permită, el și-a îndreptat atenția spre eradicarea oricărei urme de erezie din Moravia. Independența relativă de care se bucuraseră mai înainte nobilii moravieni a dispărut fără urmă. Baronii de Lichtenstein au constatat că este tot mai greu să se împotrivească planurilor lui Ferdinand împotriva predicatorului pe care ei îl prețuiau atât de mult.
Sub incidența unui edict general din 28 august 1527, care cerea aplicarea imediată și strictă a hotărârii Dietei de la Worms, Hübmaier a fost prins. Supunându-se hotărârii lui Ferdinand, nobilii de Lichtenstein și capelanii lor l-au însoțit pe pastorul lor la Viena. Aici Hübmaier și soția lui au fost închiși. După o audiere preliminară, ei au fost duși din Viena la castelul din Gratzenstain de pe Dunăre.33
Până în luna martie 1528 Hübmaier a fost ținut în arest la Gratzenstain. Ferdinand a folosit acest timp pentru a aduna toate dovezile posibile împotriva acuzatului, pentru a întări învinuirea de răzvrătire adusă de stat împotriva lui. Deținutul a profitat de această întârziere pentru a cere o vizită din partea lui John Faber, prietenul lui de odinioară și vicarul general – aflat în plină ascensiune – al Episcopului de Konstantz. Faber a răspuns favorabil la această cerere și s-a grăbit să obțină ceea ce el anticipa că avea să fie o victorie ușoară. Dar discuțiile teologice care au urmat și s-au întins pe o perioadă de câteva zile, s-au dovedit a fi inutile.
Hübmaier, sub presiunea sănătății lui precare, a sentinței inevitabile la moarte și a deschiderii lui caracteristice față de adevăr, a reușit să-și compromită semnificativ poziția anterioară în mai multe puncte. Dar el a refuzat să dea înapoi în privința botezului, a Cinei Domnului și a negării sale anterioare a existenței purgatoriului.
În majoritatea punctelor poziția lui Hübmaier, așa cum este ea afirmată în Rechenschaft seines Glaubens, pe care a trimis-o lui Ferdinand în speranța deșartă că viața i- ar putea fi cruțată, putea fi interpretată în moduri diferite. În două puncte acest om chinuit afirma dogme romano-catolice pe care le lepădase la Waldshut cu cinci ani înainte.34 Fără îndoială, el a considerat aceste puncte chestiuni de mică însemnătate. Lucrarea lui Rechenschaft a trecut neobservată. Ea nu era lepădarea dorită, ci reprezenta ultimul grad de compromis pe care Hübmaier era dispus să-l facă.35 Pentru autoritățile austriece nu a fost suficient.
Pe data de 3 martie, acest bărbat osândit a fost dus la Viena și torturat din nou pe roată; dar de data aceasta n-a mai avut loc nici o lepădare. Slăbiciunea de care a dat dovadă la Zürich, și într-o măsură mai mică la Gratzenstain, fusese înlocuită de o tărie necunoscută până atunci. Când a fost îndemnat să se spovedească unui preot și să primească ultima împărtășanie a bisericii înainte de execuție, el a refuzat. La șapte zile după întoarcerea la Viena și după suferințe numai de Dumnezeu știute, dr. Balthasar Hübmaier a fost executat pe 10 martie 1528.
O mărturie de primă mână a execuției lui Hübmaier a fost prezentată de Stephen Sprügel, decan al Facultății de Filosofie de la Universitatea din Viena. Hübmaier, spunea el, a „rămas neclintit ca o stâncă în erezia lui”. În timp ce soția lui îl îndemna să aibă curaj, el a fost dus la locul execuției. Când grupul a ajuns la grămada de vreascuri, el a strigat în dialectul elvețian:
„O, Dumnezeule plin de har, iartă-mi păcatele în suferința mea cea mare...”
Oamenilor el le-a zis: „Iubiți frați, dacă am vătămat pe cineva, prin cuvânt sau faptă, să mă ierte de dragul Dumnezeului meu îndurător. Eu îi iert pe toți aceia care mi-au făcut rău”.
În timp ce hainele îi erau îndepărtate: „Și de pe Tine, o Doamne, au fost rupte hainele. Hainele mele le voi lăsa bucuros aici, păstrează-mi doar duhul și sufletul, Te implor!” Apoi a adăugat în latină: „O, Doamne, în mâinile Tale îmi încredințez duhul” și n-a mai vorbit în latină.
În timp ce ei îi presărau sulf și praf de pușcă în barbă, pe care o purta destul de lungă, el a zis: „O, sărați-mă bine, sărați-mă bine”. Și ridicându-și capul, a strigat: „O, frați iubiți, rugați-vă ca Dumnezeu să-mi dea răbdare în această suferință a mea”.36

În timp ce părul și barba îi luau foc, el a strigat: „O, Isus, Isus”. Sufocat de fum, a murit. După trei zile a urmat execuția soției lui, prin înecare în Dunăre.
După ce l-au dat la moarte pe acest predicator anabaptist marcant, autoritățile catolice au fost nevoite să se confrunte cu adevărul pentru care el murise. Lucrările lui au fost arse oriunde au fost descoperite de către autorități. Totuși, la aproape o sută de ani după aceea, ele erau încă în circulație. În 1619 ele erau considerate a fi o amenințare atât de mare, încât au fost cuprinse în Indexul Cărților Interzise (Index Librorum Prohibitorum) întocmit pentru Inchiziția spaniolă. Hübmaier este menționat de patru ori în acest document din secolul al XVII-lea. „Numele lui se remarcă printre hereticorum capita aut duces, precedat doar de cele ale lui Luther, Zwingli și Calvin. Schwenckfeld este singurul eretic care mai este menționat.”37
Moartea lui Hübmaier a lăsat gruparea anabaptistă mai constructivă din Nikolsburg fără o conducere puternică. Jacob Wiedemann și grupul de Stäbler au continuat să militeze pentru împărtășirea bunurilor și doctrina nonviolenței. Ostilitatea stârnită de divizarea tot mai mare i-a forțat pe baronii de Lichtenstein să-l alunge pe Wiedemann și grupul lui de pe teritoriile lor. Din acest grup, cu accentul său specific pe viața comunitară, s-a dezvoltat expresia huterită a anabaptismului secolului al XVI-lea.
În cele din urmă, anabaptiștii din Nikolsburg au dispărut. Este posibil ca cel puțin unii din cei care au rămas să se fi alăturat huteriților sau philipiților. În orice caz, lucrările lui Hübmaier au supraviețuit în comunitatea huterită, ale cărei trăsături principale el le respinsese în Nikolsburg în forma lor incipientă.
Loserth subliniază că lucrarea lui Peter Riedemann Rechenschaft trădează o dependență serioasă de Hübmaier. Această opinie este confirmată de Franz Heimann, care a făcut un studiu amplu al relației dintre lucrările lui Hübmaier și cele ale lui Riedemann.38 Large Chronicle vorbește despre Hübmaier ca unul căruia huteriții îi datorează multă recunoștință pentru învățătura lui privind botezul și Cina Domnului.39 Aceasta face de asemenea referire la două imnuri care au fost atribuite lui Hübmaier. Vedder a tradus unul din imnurile considerate a fi izvorât din pana lui Hübmaier. Ultimele două strofe repetă ca un ecou credința nestinsă a autorului în Cristos, Fiul lui Dumnezeu și în Cuvântul Său care „rămâne în veac”.

O, Isuse Cristoase, Tu Fiul lui Dumnezeu,
Nu lăsa să ne lipsească îndurarea Ta,
Căci care va fi dreapta noastră răsplătire
Dacă sarea își pierde puterea de a săra?
Degeaba se vor strădui oamenii
Să-ți eclipseze Numele cu flacăra mâniei;
Nu timp de o zi, ci același pentru totdeauna,
Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac.

Lăudați pe Dumnezeu, lăudați pe Dumnezeu în unitate,
Cu bucurie, voi toți cei ce sunteți creștini
Pentru că El și-a răspândit cuvântul –
Cuvântul Lui, lucrarea Lui cu desăvârșire.
Mâna niciunui om nu-I poate sta împotrivă,
Nici un nume, oricât de înalt;
Iar noi cântăm Aminul nostru plin de bucurie!
Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac.40
Oare spune Hübmaier și acum prin acest imn, în mod liric cel puțin, că „adevărul este nemuritor”?
Note
1. Johann Loserth, „Balthasar Hübmaier”, ME, II, 826. Timp de mai mulți ani lucrarea lui Loserth Doctor Balthasar Hübmaier und die Anfänge der Wiedertaufer in Mähren, publicată în 1893, a fost cea mai bună abordare biografică a lui Hübmaier. Totuși, ea a fost surclasată de lucrarea lui Torsten Bergsten, Balthasar Hübmaier: Seine Stellung zu Reformation und Täufertum, 1521-1528, Kassel, J. G. Oncken, 1961. Lucrarea monumentală de 550 de pagini a lui Bergsten este o unealtă neprețuită și un ajutor indispensabil în cercetarea lui Hübmaier.
2. Henry C. Vedder, Balthasar Hübmaier, New York, G. P. Putnam’s Sons, 1905, pag. 27.
3. Ibid., pag. 28. „Repetitor” era termenul aplicat unui meditator care repeta cursurile (prelegerile) profesorilor de la universitate spre beneficiul altor studenți.
4. Ibid., pag. 30.
5. Ibid., pag. 44.
6. Ibid., pag. 53-54.
7. Aceasta este traducerea realizată de autor a unei părți din discursul ținut de Hübmaier înaintea delegaților adunați la Dezbaterea din octombrie, discurs preluat din procesul verbal consemnat de Ludwig Haetzer. Lucrările acestei dezbateri în ansamblul lor, așa cum sunt consemnate, pot fi găsite în Huldreich Zwingli’s Werke, vol. I, editată de Melchior Schuler și Johann Schulthess, Zürich, Friedrich Schulthess, 1828, pag. 459-540, citată în continuare ca ZW.
8. Gunnar Westin și Torsten Bergsten, Balthasar Hübmaier Schriften, Gütersloher, Verlagshaus Gerd Mohn, 1962, pag. 72-74. Citată în continuare ca Schriften.
9. Vedder, op. cit., pag. 78.
10.    Ibid., pag. 80.
11.    Schriften, pag. 96-100.
12.    Vezi articolul 8.
13.    Vedder, op. cit., pag. 108.
14.    Ibid., pag. 109-112.
15.    Vedder susține că spălarea picioarelor a fost practicată de Hübmaier înainte chiar de introducerea botezului credinciosului.
16.    Loserth, op. cit., pag. 827.
17.    Balthasar Hübmaier, „Concerning Christian Baptism of Believers”, trad. G. D. Davidson, pag. 98-99. Paginația este cea din traducerea lui Davidson, în manuscrisul nepublicat.
18.    Ibid., pag. 111.
19.    Ibid., pag. 121.
20.    Ibid., pag. 132-133.
21.    Ibid., pag. 128.
22.    Vedder, Hübmaier, pag. 118-119.
23.    Emil Egli și Rudolph Schoch (ed.), Johannes Kesslers Sabbata mit kleineren Schriften und Briefen, St. Gallen, Fehrsche Buchhandlung, 1902, pag. 151. Menționată în continuare ca Sabbata.
24.    Ibid., pag. 129.
25.    Ibid., pag. 136.
26.    Ibid., pag. 141.
27.    Zieglschmid, Large Chronicle, pag. 50. „Auff welches hat er den Herren Leonhart von Liechtenstain auff Nicolspurg wonende welcher dazumal ach getaufft unnd ein Breuder ist genennt worden Desgleichen Seinem Breudern Herr Hansen mit Sampt Irem Predicanntem.” Vezi de asemenea Jerold Knox Zeman, The Anabaptists and the Czech Brethren in Moravia, 1526-1628, pentru o relatare amplă cu privire la relația lui Hübmaier cu baronii de Lichtenstein și cu evanghelicii moravieni.
28.    Loserth, op. cit., pag. 829, sugerează că numărul „nu este mai mic de 18 lucrări” în perioada în care Hübmaier s-a aflat la Nikolsburg. Vedder clasifică lucrările de la Nikolsburg astfel: „Din aceste scrieri de la Nikolsburg, unsprezece au în vedere sacramentele creștine, sau ... ritualul botezului; patru sunt apologetice și polemice; în timp ce două sunt contribuții la teologia sistematică”. Vedder, op. cit., pag. 154-155. Simprecht Sorg nu trebuie confundat cu unchiul său, Christopher Froschauer, care a fost tipograful lui Zwingli.
29.    Gesprach auf Meister Ulrich Zwinglis Taufbuchlein von dem Kindertauf.
30.    Vedder, Hübmaier, pag. 160-161.
31.    Ibid., pag. 163. O mostră a predicării lui Hut este prezentată la pag. 166. „Atunci (puțin înainte de sfârșitul veacului) toți cei nelegiuiți vor fi nimiciți și aceasta prin creștinii adevărați; dacă numărul lor (al creștinilor adevărați) va fi suficient, ei vor merge din Germania în Elveția și în Ungaria fără să țină cont de prinți și lorzi. Atunci se vor aduna mai multe mii și fiecare își va vinde bunurile și va lua banii cu el, pentru a-și asigura între timp hrana; apoi ei vor aștepta până când vin turcii. Dacă turcii nu reușesc să-i doboare pe prinți, călugări, preoți, nobili sau cavaleri, aceștia vor fi loviți și uciși de grupul restrâns al creștinilor adevărați. Dar dacă cei nelegiuiți vor porni împotriva turcilor, atunci creștinii adevărați vor rămâne acasă; dar dacă mulți dintre prinți sau mulți dintre lorzi rămân de asemenea acasă și nu pornesc împotriva turcilor, ei vor fi doborâți la puțin timp după aceea. Atunci se va întâmpla că adevărații creștini nu vor avea decât pe Dumnezeu, iar Dumnezeu Însuși va fi și va rămâne domnul lor.”
32.    Termenul „comunism” folosit aici nu trebuie confundat cu experimentul rusesc fondat pe materialismul dialectic al lui Karl Marx. Termenul „comunal” este de preferat, dar nu se potrivește întotdeauna.
32a. Vezi James M. Stayer, Anabaptists and the Sword, Lawrence, Kan., Coronado Press, 1972, pag. 141-145. Stayer definește poziția lui Hübmaier ca fiind cu adevărat politică, dar trage concluzia: „Astfel Hübmaier putea accepta premisa adepților nonviolenței că «există în Noul Testament un standard mai înalt decât în Vechiul Testament», fără a accepta concluzia lor că un creștin nu poate folosi sabia”. Stayer crede că Hübmaier se situează mult mai aproape de poziția lui Zwingli decât de cea a anabaptiștilor care promovau nonviolența. El prezintă de asemenea pe scurt un rezumat al lucrării lui Hübmaier Von dem Schwert. Vedder, în lucrarea lui Hübmaier, traduce întreaga lucrare (pag. 273-310).
33.    Zieglschmid, Large Chronicle, pag. 50-51. Zieglschmid adaugă această notă de subsol pentru a reduce confuzia cu privire la locul închiderii lui Hübmaier. „Graitzenstain, jetzt Kreuzenstein, eine in Niederosterreich liegende Burgruine, nordlich von Korneuburg; Zeitweise und so auch 1527 Staatsgefängnis.” pag. 50-51.
34.    „10. Maria este Mama lui Dumnezeu.” și „21. În zilele de post omul să nu mănânce carne.” Vedder are o traducere excelentă a Rechenschaft la pag. 50-51 din lucrarea sa Hübmaier.
35.    Se pare că Hübmaier i-a trimis lui Ferdinand o a doua scrisoare, în care își explică încă o dată inflexibilitatea, dar aceasta s-a pierdut. Vezi Leo T. Crismon, „The Interview Between John Faber and Balthasar Hübmaier, Viena, decembrie 1527- ianuarie 1528”, The Review and Expositor, XLVI, nr. 1, ianuarie, 1949, pag. 38-42.
36.    Vedder, Hübmaier, pag. 243. Vedder și Loserth se inspiră amândoi din relatarea lui Stephen Sprügel, care pare să fie corectă și obiectivă.
37.    Ibid., pag. 247.
38.    „The Hutterite Doctrine of Church and Common Life, A Study of Peter Riedemann’s Confession of Faith of 1540”, MQR, XXVI, două părți; ianuarie și aprilie, 1952. Cf. Zieglschmid, Large Chronicle, pag. 51-52, 143 și urm.
39.    Zieglschmid, op. cit., pag. 51-52.
40.    Hübmaier, pag. 321.




William Roscoe Estep a fost pro­fesor emerit de istorie bisericească la Seminarul Teologic Baptist de Sud-Vest începând din anul 1954 şi până la pensionarea sa, în 1990, dar a continuat să predea şi după aceea, până în 1994. În acest răstimp, a scris numeroase lucrări de istorie baptistă şi anabaptistă, despre libertatea religioasă şi pe teme de misiune mondială. De asemenea, a fost implicat în mai multe organizaţii bisericeşti, printre care Societatea Americană de Istorie a Bisericii, Conferinţa de Credinţă şi Istorie (în capaci­tatea de preşedinte); Societatea Baptistă Sudică de Istorie, Societatea Baptistă de Istorie din Texas şi Comitetul de Istorie al Convenţiei Baptiste Generale din Texas. Cea mai importantă con­tribuţie adusă de Estep în dome­niul istoriei se referă la mişcarea anabaptistă din secolul al XVI-lea, despre care a scris mai multe cărţi. Un coleg al lui, profesorul de teologie James Leo Garret, a afirmat: „Estep a fost unul dintre cei patru savanţi de frunte ai secolului XX în domeniul anabaptistmului."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu