Vasile Berbecar 1875-1931

Dumnezeu a ridicat în poporul baptist oameni de înaltă ținută intelectuală și morală, printre care se numără și Vasile Berbecar. A fost un om pe deplin predat în slujire și a avut o mare contribuție la îmbogățirea patrimoniului cultural baptist. A lucrat cu alți frați la îmbogățirea cărților de cântări pe note și cele de cântări comune, a fost activ la întocmirea și organizarea  „Școlii Duminicale”, a condus revista „Razele Aurorei”,  poți vedea aici 50 de bucăți ale revistei, a mai activat la revista baptistă „Adevărul”, a scris pentru revista „Farul Mântuirii” și alte publicații.

Era invidiat de colegii de breazlă a presei; iată un citat din 1917 ziarul „Biserica și Școala”: „Avem oameni, la tot cazul cu mai multe pregătiri decât un „Berbecar” de la „Adevărul” și cu condeiu mai mai bun ca el.”

Moartea lui a fost consemnată  și de ziarul central  „Adevărul” de joi, 30 iulie 1931, iată ce scria: „Predicatorul baptiștilor din Arad, a fost omorât de tren”.

  

Mai jos prezint necrologul făcut de cei de la „Glasul Evangheliei”, Organ al Comunităţii Baptiste Române Alba-Iulia și apoi un reportaj făcut de Pavel Bărbătei,  în anul 1982 și publicat de revista „Îndrumătorul Creștin Baptist”.

Despre vizita mea la o fiică a fratelui Berbecar și unele poze de familie vezi aici.

Vă doresc o lectură plăcută.

    „Necrolog

În ziua de 3 August am primit trista veste, că scumpul şi iubitul nostru frate Vasile Berbecar, a trecut la celea vecinice. În gara Arad, a fost lovit mortal de un tren. Cu fratele Berbecar s’a stins unul dintre cei mai buni şi harnici pionieri din câmpul de lucru al Evangheliei lui Christos.

Evanghelia a fost vestită prin el la mulţi păcătoşi, iar cultura baptistă prin el a fost ridicată mult. În urma sa a lăsat pe iubita lui soţie şi un număr de copii, cari au lipsă de spriginul nostru. Dumnezeu să mângăe pe cei rămaşi, iar pe noi să ne îndemne ca să-i ajutăm cu ce putem.

                                                        P. Boşorogan.”

     

  VASILE BERBECAR  de Pavel Bărbătei 

„Se împlinesc în acest an 200 de ani de la fondarea studiului biblic de către Robert Raikes din Glowchester, Anglia. Fondatorul studiului duminical în ţara noastră a fost pionierul Vasile Berbecar.

A văzut lumina zilei în satul românesc Iacobini, din Voivodina, Iugoslavia, la 22 sept. 1875..

Deşi tatăl său Atanase Berbecar era morarul satului fiind stăpânit de patima alcoolului nu a fost în stare să-l dea pe Vasile la o şcoală superioară deşi învăţătorul din sat a cerut lui Atanasie să facă acest lucru. Vasile s-a angajat ucenic la un pantofar din Becicherecu Mare unde după stagiul uceniciei rămâne calfă. Din puţinii bani pe care i-a câştigat şi-a angajat un meditator pentru limba germană şi franceză. La vârsta majoratului stăpânea bine cinci limbi, româna, sârba, maghiara, engleza şi germana.

Din banii agonisiţi şi-a cumpărat o mini-bibliotecă cu tot felul de cărţi. Avea o predispoziție pentru cărţile de ştiinţă. Cu patronul său era bun prieten Vasile Vladici, predicatorul baptist din acest oraş. Acesta vizita adesea atelierul şi îl invita pe patron să meargă la biserica sa, dar acesta îl refuza de fiecare dată.

Vasile Berbecar se auto invită la biserică mai mult din curiozitate să cunoască cine sânt pocăiţii. Nu a priceput mult din predica respectivă, dar fiind şi un meloman a fost atras de cântările simple şi melodioase pe care le-a auzit în biserică. După aceea a vizitat de mai multe ori biserica, a învăţat multe din cântările care se cântau acolo dar încă nu se convertise.

La data de 29 iunie 1859 şi-a cumpărat o Biblie, în limba română pe care a păstrat-o toată viaţa, fiind Biblia lui de studiu. Tot în acest an se mută la Timişoara. Aici frecventează Biserica Germană şi se înscrie în corul bisericii care era condus de o profesoară de muzică în vârstă. Profesoara văzând aptitudinile sale muzicale îi propune şi el acceptă, să înveţe muzica. Timp de doi ani a frecventat casa profesoarei. Acum el stăpânea bine notele muzicale, era în stare să copieze note cu aceeaşi repeziciune cu care scria şi să solfegieze orice text muzical oricât de greu ar fi fost el.

După decesul profesoarei de muzică, Vasile Berbecar a preluat conducerea corului din Biserica Baptistă Germană. La 8 aprilie 1897 a fost botezat de către Henric Meyer, conducătorul Bisericii Baptiste Germane din Budapesta. Biserica germană din acel timp l-a iubit mult pe Vasile Berbecar şi după botez a propus botezătorului său să-l introducă în rândurile conducătorilor baptişti germani şi să propună acestora să îl pregătească într-o şcoală biblică.

La numai un an după botez a fost chemat la un curs biblic la Hamburg, care a ţinut două luni, iar în anul 1905, Biserica Baptistă din Leipzig îl invită ca bursier la Şcoala Biblică din acest oraş pe o perioadă de doi ani. Acum era căsătorit şi locuia cu familia sa în comuna Buteni, jud. Arad unde a organizat în fiecare iarnă un curs de dirijori şi a înfiinţat în fiecare biserică baptistă de pe Valea Crişului Alb cîte un cor.

Întors din Leipzig s-a împrietenit cu Mihai Brumar cu care de altfel se cunoscuse la cursul biblic de scurtă durată din Leipzig. Acesta conducea revista „Adevărul” şi primul corespondent al revistei a devenit Vasile Berbeacr. Văzând talentul lui de scriitor Mihai Brumar i-a cedat conducerea revistei. În anul 1915 schimbă titlul revistei în „Solul Păcii” pe care a condus-o în continuare până în anul 1919.

În anul 1910 a mai înfiinţat o revistă intitulată „Razele aurorei”. Era o revistă de ilustraţii şi avea un conţinut legat de practica vieţii creştine. Vasile Berbecar şi Mihai Brumar au fost primii publicişti români. Între anii 1910-1914 aceşti pionieri ai credinţei baptiste în ţara noastră au redactat cartea cu note intitulată „Cântările Evangheliei”.

Cartea aceasta este actuală şi astăzi. Corurile noastre au în repertoriul lor cele mai multe cântări din această carte. Această carte a fost rodul unei îndelungate munci neobosite de culegere de traducere şi adaptare a cântărilor, iar unii din contemporanii săi spunea că patru ani Vasile Berbecar şi Mihai Brumar zi de zi au muncit între 16 şi 20 ore.

După Unirea Transilvaniei cu România la primul congres care a avut loc în anul 1920 Vasiule Berbecar a fost ales în funcţia de secretar general al Uniunii Baptiste din România. În anul 1923 a fost delegat al Uniunii la Congresul Alianţei Baptiste Mondiale care a avut loc la Stockholm. În anul 1925 este ales ca preşedinte al secţiunii studiului biblic din Uniune, funcţie care a deţinut-o până la moartea sa.

În această calitate, în fiecare an a redactat Călăuza pentru studiul biblic şi calendarul biblic cu lecţiunile pentru citirea zilnică a Bibliei. Scriitorul acestor rânduri a participat la unele din lecţiile model pe care le-a ţinut în faţa mai multor cursanţi cu care expunea lecţiile, voioşia şi talentul pedagogic cu care a fost înzestrat acest distins şi valoros bărbat.

În anul 1926 s-a mutat cu întreaga familie din comuna Buteni în oraşul Arad, fiind chemat să păstorească Biserica Baptistă din Arad, Șega.

Până la moartea sa, care a survenit într-un accident de cale ferată a lucrat atât în biserică cât şi pentru lecţiunile studiului biblic.

La înmormântarea lui s-a format un cor comun de circa 400 de persoane constituit din mai multe coruri din bisericile de pe Valea Crişului Alb şi din Podgoria Aradului, care l-au condus pe ultimul lui drum pământesc, pe unul dintre cei mai preţuiţi bărbaţi din istoria cultului nostru.” 

O promoție de seminariști la 90 de ani

Au fost printre noi sau printre alții ca noi, au fost tineri și aveau planuri de a duce Evanghelia la orice făptură, de aceea au învățat la Seminarul Baptist din București și acum 90 de ani l-au absolvit. Aceștia și alții ca ei au contribuit la răspândirea Evangheliei care a ajuns până la noi și noi suntem datori să răspândim Evanghelia la generațiile ce vin.

În revista Uniunii Tineretului Baptist Român din România „Glasul Tineretului Baptist” din iunie 1927 am găsit scris că 7 frați baptiști sunt gata să meargă echipați pe ogorul Evangheliei.

„In cursul lunii aprilie s-au ţinut examenele la Seminarul nostru din Bucureşti.

Cu această ocazie am avut un prilej deosebit să constatăm că elevii noștri au lucrat serios şi conştiincios de răspunderea mare ce-i aşteaptă în lucrul lui Dumnezeu.

Iată și numele noilor păstori:

1. Gheorghe Olaru

2.  Gheorghe Oltean

3.  Daraban Ilie

4.  Ştefan Petru

5.  Ioan Margini

6. Dumitraşcu Marin

7. Bucurean Dumitru.

Numele profesorilor:

În mijloc stând pe scaun, fratele l. P. Socaciu, directorul Seminarului,

La stânga fr. V. AssieV, profesor la Seminar

În dreapta fr. Dan T. Hurley, profesor.

Urăm' tinerilor absolvenţi, mult succes pe ogorul spiritual.”

Duminică, 17 aprilie 1927 de sărbătoarea Floriilor s-a sărbătorit în comunitatea din București, în fața unui public numeros, serbarea de închidere a anului școlar 1926-1927.

„La această serbare au mai asistat fraţii:

I. Popa, preşedintele Uniunii Baptiste Romane,

Torna Slev, preşedintele Uniunii Tineretului Baptist din Romania,

I. Ungureanu, păstorul Bisericii Baptiste din Curtici şi

I. Dan din Cluj.

Programul a fost foarte bogat şi bine executat.”

Raportul prin care se aduceau probe împotriva baptiștilor pentru ca aceștia să fie scoși în afara legii

 

Se împlinesc 75 de ani de la decretul Mareșalului Antonescu prin care se abrogă articolul 53 din Legea cultelor și prin care bisericile baptiste rămâneau închise. Bunurile bisericilor baptiste trec în proprietatea statului. Biserica Ortodoxă, fiind biserică de stat, se pare că ia cu plăcere clădirile bisericilor baptiste și le transformă, prin „sfințire”, în capele ortodoxe.

Redau mai jos raportul domnului ministru, prof. I. Petrovici, așa cum l-am găsit scris în Foaia Diecezană, organul oficial al eparhiei ortodoxe române a Caransebeşului din 1943. Deși om de cultură, s-a lăsat amăgit de conjunctura de dictatură a vremii și a luat parte cu bucurie la ororile dictaturii mareșalului Antonescu.

                „Domnule Mareşal,

Problema asociaţiilor şi sectelor religioase din România începe să intereseze pe o scară mai întinsă organele de conducere ale Statului român, cu începere dela 1919, adică după alipirea provinciilor româneşti. Ca urmare a tratatului minorităţilor impus de războiul din 1914-1918, un curent de libertate exagerată şi de anarhie spirituală şi-a putut deschide drum în toate sectoarele vieţei noastre publice, ameninţând însăşi fiinţa Neamului.

Religia constituie pentru poporul românesc un factor social şi naţional, a cărui permanenţă a fost verificată şi confirmată prin toate actele, de care se leagă indisolubil trecutul nostru istoric. Prezenţa unor asociaţii religioase, a căror doctrină şi ritual nu se încadrează în ideologia acestui Neam, creează un pericol continuu, nu numai în raporturile cu biserica dominantă, dar chiar din punct de vedere naţional şi de Stat.

În general, aceste secte denumite şi asociaţii religioase interzise sau autorizate să funcţioneze în prezent (baptiştii, adventiştii şi creştinii după Evanghelie), sunt de origină străină, transplantate în ţara noastră prin acţiunea de prozelitism desfăşurată pe plan internaţional de aceia cari ţintesc disolvarea unităţii noastre naţionale, ce are la bază integritatea credinţei strămoşeşti, identificată cu însăşi raţiunea de vieţuire a românismului.

Sectele s’au putut desvolta, graţie toleranţei religioase excesive în trecut a Statului, care socotea că simpla activitate pastorală a reprezentanţilor Bisericii ortodoxe, sprijinită pe virtuţile morale şi pe tradiţia poporului, va fi suficientă pentru paralizarea efectelor nefaste ale prozelitismului subversiv condus în chip abil de către sectanţi şi adepţii lor.

Sectele au fost încurajate în acţiunea lor de propagandă ilicită şi de ajutoarele de bani, pe care le-au primit dela centralele lor internaţionale. Baptiştii şi adventiştii au fost susţinuţi de către guvernele Statelor Unite şi Angliei, precum şi de presa acestor ţări, care prin diferite broşuri şi reviste au comentat tratamentul inchizitorial aplicat în România membrilor acestei asociaţii religioase.

Ceea ce este mai semnificativ şi simptomatic în această chestiune este constatarea dureroasă, că sectanţii menţionaţi, care apelează la concursul şi sprijinul unor puteri străine, fac parte din comunitatea etnică românească, cum de exemplu sunt în majoritate baptiştii şi adventiştii.

Rândurile sectanţilor s’au mărit prin dizidenţele frecvente făcute printre credincioşii ortodocşi, ceea ce fixează şi mai precis scopul real politic urmărit de aceste formaţiuni religioase eretice, care sub masca adoptării unei discipline proprii bisericeşti, încearcă să submineze coheziunea şi unitatea morală şi naţională a Statului, ce nu poate fi despărţit de Biserica strămoşească, lucru adeverit  cu prisosinţă şi cu prilejul actualului războiu, sfânt şi desrobitor.

 Din informaţiunile oficiale primite, bazate pe cercetări şi documente, rezultă că atât baptiştii cât şi adventiştii, în afară de restul sectanţilor, nu admit în principiu războiul, povăţuind pe aderenţii lor să nu participe la lupta ce se dă astăzi tocmai pentru salvarea existenţei poporului românesc. Din rapoartele organelor Jandarmeriei din Basarabia, s’a putut vedea că sub ocupaţia sovietică asociaţiunile religioase arătate şi sectele în general, s’au bucurat de un regim de favor, întrucât propaganda ideilor lor uşura într’o mare măsură difuzarea principiilor comuniste, constituind un mediu propice pentru desvoltarea anarhiei.

Predicatorii baptişti din Basarabia au primit însărcinări importante dela sovietici, casele de rugăciuni baptiste servind în acelaşi timp şi pentru cluburile sovietice. De asemenea administraţia sovietică a permis acţiunea sectelor, plătind chiar predicatorilor anumite retribuţiuni fixe lunare.

În împrejurările excepţionale dictate de conjunctura politică mondială, Statul Român este în drept a lua măsuri urgente pentru apărarea unităţii sale sufleteşti, a cărei destrămare încearcă s’o provoace diferite asociaţii religioase (baptişti şi adventişti) având adesea ca aliaţi coreligionari supuşi unor State cu care suntem în stare de războiu.

Asociaţiile şi sectele religioase existente în România trebuesc să dispară, ele fiind focare de răsmeriţă, paravane de desolidarizare naţională şi pe deasupra complet eterogene faţă cu noua structură a Statului Român naţional şi totalitar.

Pentru remedierea stării de lucruri semnalate mai sus, am socotit oportun să întocmesc alăturatul proiect de decret-lege, abrogând art. 53 din legea pentru regimul general al Cultelor, text ce menţinea drepturile comunităţii baptiste acordate pe baza legii maghiare din 1895. Libertatea acordată baptismului în Transilvania, a coincis cu obiectivele guvernelor ungare, care aveau tot interesul să provoace sciziuni şi dezertări în rândurile ortodocşilor care alcătuiau piatra de rezistenţă naţională împotriva acţiunii de maghiarizare a elementului autohton românesc.

Bucuria ce isbucneşte din inimile noastre văzând această măsură nu se justifică numai prin concursul pe care Statul îl dă Bisericii noastre, ci şi prin actul curajos şi categoric pe care Statul a înţeles în sfârşit să-l ia în propriul său interes.

Când însuş Ministrul Culturii Naţionale afirmă, ceeace dealtfel Conducerea bisericaescă şi opinia publică ştiu prea bine, că „baptiştii şi adventiştii su fost susţinuţi de către guvernele Statelor Unite şi Angliei, precum şi de presa acestor ţări”, că sectanţii... „sub masca adoptării unei discipline proprii bisericeşti, încearcă să submineze coheziunea şi unitatea morală şi naţională a Statului, ce nu poate fi despărţit de Biserica strămoşească”, atunci trebue înţeles protestul pe care Biserica prin organele ei l-a tot formulat şi înaintat Conducerii Statului, neîncetat timp de peste douăzeci de ani. Trebue înţeles şi apreciat avertismentul pe care necontenit, începând dela Sfântul Sinod şi până la cea mai modestă convenire preoţească, Biserica l-a pus ca pe un tragic memento înaintea conducătorilor vieţii noastre publice.

„Pastoraţia nu se face cu sprijinul jandarmului”, „convertirea şi menţinerea în sânul Bisericii se face pe calea persuasiunii, deci cu elemente de conştiinţă, şi nu pe bază de constrângere” – erau răspunsurile şi invariabilele replici cari ni se dădeau.

Au fost apoi în Ţară la noi protectori de-ai sectarilor, ca acel Henry Barbusse şi alţii, cari au călătorit liber, au dat injoncţiuni, au exercitat presiuni, şi cu toate acestea nu s’a desmeticit nimeni. Ponosul a rămas pe capul Bisericii; adecă al urgisiţilor de preoţi.

Cât de frumoase şi de măgulitoare sunt, tocmai pentru această târzie recunoaştere, cuvintele d-lui ministru Ioan Petrovici: „ Sectele s’au putut desvolta, graţie toleranţei religioase excesive în trecut a Statului, care socotea că simpla activitate pastorală a reprezentanţilor Bisericii ortodoxe, sprijinită pe virtuţile morale şi pe tradiţia poporului, va fi suficientă pentru paralizarea efectelor nefaste ale prozelitismului subversiv condus în chip abil de către sectanţi şi adepţii lor”.

Iar ceeace pune vârf la toate este nesupunerea sectanţilor la cele mai sfinte legi, ale unei naţiuni, ca cea a apărării şi conservării naţiunii noastre române. „Nu admit în principiu războiul...”  Cunoaştem din Caransebeş cazul unui soldat sectar care a purtat arma la gât, aşa cum i-au pus-o camarazii, dar nu a vrut, în ruptul capului, să pună mâna pe ea. Iar reversul monedei: „sub ocupaţia sovietică asociaţiile religioase arătate şi sectele în general s’au bucurat de un regim de favoare... Predicatorii baptişti din Basarabia au primit însărcinări importante dela sovietici, casele de rugăciuni baptiste servind în acelaşi timp şi pentru cluburile sovietice”. Ceeace dealtfel cunoaştem şi din alte mărturii..

Aşa cum spunea I. P. S. Nicolae, prima dogmă a oricărei politici trebue să fie conservarea neamului!

Iar ceasul de-acum trebue să bată numai pentru binele şi viitorul acestui neam, care a suferit destul ca să fie îndreptăţit la o soartă mai bună.

Domnul Mareşal Antonescu, secondat de spiritul ager al dlui ministru I. Petrovici şi dragostea de Neam şi alipirea de Biserica strămoşească a dlui Secretar general Aurel Popa, a făcut un act, nu numai de mare curaj ci de-dreptul un act de salvare a Neamului din ghiarele unei mari primejdii. Bucurându-se de această măsură, subliniem cuvintele de aur ale dlui ministru I. Petrovici, că Statul român.... nu poate fi despărţit de Biserica strămoşească!”